Atat oameni simpli cat si oameni complicati au incercat de despice si sa trateze acest subiect numit "fericire". Pana acum cateva secunde am crezut ca fericirea este ceva dupa care toti tanjim. Fie ea materiala sau spirituala, fericirea este un vis arzator ce ne consuma viata ca un vierme de matase ca apoi sa se transforme intr-un fluture ale carui aripi pot fi atinse doar de catre cei privilegiati de soarta. O idee absurda imi inunda mintile: "Fericirea nu exista."
De ce? De ce gandesc astfel?
Un vis frumos m-a tulburat az-noapte. Se facea ca eram atat de fericita incat radiam ca un neon incins. Sute de tantari tristi doreau sa guste din fericirea mea, ofticati de viata mizera pe care o duceau... si ma atingeau si cadeau, ca paralizati, intr-o prapastie intunecoasa. Am deschis ochii si pentru primna oara in viata mea am constientizat starea de "a fi". Eu eram. Totul in jurul meu era. Daca ma concentram indeajuns de tare, puteam sa simt si cele mai infime nervuri din corp, cum pulsau sub adrenalina visului trecut. Dintr-o privire am stiut numarul de realizari materiale pe metru patrat din casa in care locuiesc si m-am simtit ca un mic dumnezeu. Eram fericita? Este fericirea o stare de bine? Atunci de ce nu numim "fericire" senzatia de potolire a setei sau extazul pe care il simtim cand ne golim vezica?
Fericirea este atat de "peste tot" incat nici nu exista, iar noi o transformam incet intr-un subiect tabu, si poate (sper) doar fericirea mea este letala pentru altii.
meh, un subiect de +infinit, who knows who cares, it's probably just a state of mind, like freedom, or maybe it is freedom,, dar freedom nu exista...see what i mean? :))
RăspundețiȘtergere